Sugestie de lectură

Zilele astea (şi sunt nasoale într-adevăr) mă relaxez cu Lucian din Samosata. Chiar aseară mă gîndeam că am mai găsit un scriitor care merită respect, în afară de marchizul de Sade.

Citeam despre Alexandru din Abonoteichos şi mă bucur să găsesc un om cu spirit, care îşi bate joc de profeţii mincinoşi (pleonasm, ştiu) exact aşa cum merită aceştia. După cîte înţeleg, Lucian e un admirator al lui Epicur, pe care îl consideră printre puţinii care au reuşit să pătrundă esenţa lucrurilor. Epicur şi discipolii săi nu s-ar lăsa înşelaţi niciodată de şarlatanii ca Alexandru (nu vă speriaţi, nu e vorba de Alexandru Macedon!). Oamenii pe care-i ura cel mai tare pehlivanul, după cum reiese din carte, erau epicureii, ateii şi creştinii (totuşi ar fi bine să nu îi bage pe toţi în aceeaşi oală, dar avînd în vedere epoca despre care vorbim, e de înţeles).

Urmează apoi, cel puţin în cartea pe care o am eu, Pătimirile lui Zeus. Pe scurt, zeii sunt îngrijoraţi de faptul că un epicureic îi convinge pe toţi că zeii nu există, şi nimeni nu le va mai aduce jertfe. Cel mai mare între zei convoacă o adunare cu toţi zeii, inclusiv cei străini, pentru a discuta ce-i de făcut. Apar probleme de genul cum se aşează zeii în funcţie de măreţia lor. Adică, zeii erau făcuţi de oameni din diferite materiale şi un zeu mai mare din aramă va valora mai mult decît unul mic din aur? Căci multă aramă costă mai mult decît puţin aur. Altă problemă este cum se vor înţelege zeii hellenici cu cei barbari. Lucian profită de ocazie şi ia în derîdere capacităţile creative ale zeilor: Zeus foloseşte frazele lui Demostene, un orator pămîntean, pentru a se adresa adunării zeilor. Mai apoi unul dintre zei recunoaşte că oamenii au toata dreptatea să se îndoiască de existenţa zeilor şi de pronia lor, dacă analizează toată harababura din lume şi că divinii trebuie să se considere norocoşi că încă se mai găseşte cîte cineva să le aducă jertfe.

Excelent spirit are acest Lucian din Samosata, şi vi-l recomand cu căldură. Pentru cei care ştiu engleză destul de bine, se găsesc multe opere de-ale lui pe Project Gutenberg.

Cecco Angiolieri

Contemporan al lui Dante (secolul XIV), dar sătul de genul de poezie pe care a scris-o acesta, Cecco Angiolieri a compus un faimos sonet extrem de folositor în ziua de azi pentru cine vrea să înveţe mai uşor Periodo Ipotetico. Sonetul este o întoarcere împotriva tuturor regulilor vremii, cînd nu se putea scrie despre orice şi în orice mod. Se scria despre dragoste (dar o dragoste pentru femei-înger, reprezentante ale divinului pe pămînt), virtuţi nobile şi alte prostii. Cecco vine şi răstoarnă aceste reguli. Iată sonetul şi traducerea, vă las să judecaţi şi singuri.

S'i' fosse foco, arderei il mondo;
s'i' fosse vento, lo tempesterei;
s'i' fosse acqua i' l'annegherei;
s'i' fosse Dio mandereil' en profondo;

s'i fosse papa, sare' allor giocondo,
che tutti i cristiani imbrigherei;
s'i' fosse 'mperator, sa' che farei?
a tutti mozzerei lo capo a tondo.

S'i' fosse morte andarei da mio padre;
s'i fosse vita, fuggirei da lui:
similmente faria da mi' madre.

S'i' fosse Cecco com' i' sono e fui,
torrei le donne giovani e leggiadre,
e vecchie e laide lasserei altrui.

Dacă aş fi foc aş arde lumea;
dacă aş fi vînt, aş viscoli-o;
dacă aş fi apă aş înneca-o;
dacă aş fi Dumnezeu, aş arunca-o în adînc (iad);

dacă aş fi papa aş fi atunci vesel,
pe toşi creştinii i-aş pedepsi;
dacă aş fi împărat, ştii ce-aş face?
tuturor le-aş tăia capul de jur împrejur.

Dacă aş fi moarte m-aş duce la tata;
dacă aş fi viaţă aş fugi de el;
la fel aş face cu mama.

Dacă aş fi Cecco cum am fost şi sunt,
aş lua femeile tinere şi frumoase,
şi pe cele urîte şi bătrîne altcuiva le-aş lăsa.

Deci gândiţi-vă ce însemna pentru un creştin din secolul al XIV-lea să zică aşa ceva. Se poate, fraţilor, se poate!

Din ne-înţelepciunea celor O mie şi una de nopţi

Într-adevăr, capul lui Adam a fost făcut din pămînt de la răsărit, pieptul din pămînt de la Kaaba, iar picioarele din pămînt de la apus. Allah a întocmit trupul dăruindu-l cu şapte porţi de intrare şi cu două porţi de ieşire: cei doi ochi, cele două urechi, cele două nări şi gura, iar de cealaltă parte cele două ieşiri. Pe urmă, Atoatefăcătorul, ca sa-i dea lui Adam o fire, a îngemănat cele patru elemente: apa, pămîntul, focul şi aerul. După care, Allah a izbăvit de întocmit omenescul trup. A pus în el trei sute şaizeci de ţevi şi trei instincte: înstinctul vieţii, instinctul înmulţirii şi instinctul foamei. Pe urmă, a pus în el şase maţe, doi rărunchi, două ouă, o inimă şi a acoperit totul cu o piele. În ce priveşte rînduiala acestor măruntaie, Allah a pus inima la stînga, în coşul pieptului, şi plămânii, ca să slujească de evantai inimii, şi ficatul la dreapta, ca să slujească de pază inimii.
(Varianta BPT, Volumul 5)

Vorba lui TLP, parcă e anatomia unui aviator!

Cimilituri

În pelerinajele mele pe la secţia de împrumut a bibliotecii de la facultate am dat peste o bijuterie de carte din care împărtăşesc cu voi următoarele:

Merică, perică,
Merge la biserică,
Şi se-nchină; vine-acasă,
Cîntă, se freacă,
Şi pleacă.
sau
Heligă, meligă,
Merge la biserică,
Se-nchină şi se roagă,
Se-ntoarce şi se baligă.
(E albina măi, la ce prostii vă gîndeaţi?)

Poţi să zici:
Am un copaciu cu douăsprezece ramuri:
În fiecare ramură cîte patru cuiburi,
Şi în fiecare cuib cîte şapte ouă.
sau poţi să zici:
Am un copaci
Cu 12 craci,
Şi-n tot cracul cîte 4 cuiburi,
Şi-n tot cuibul cîte 7 ouă.

Despre biserică:
Am o ulcea pistricea,
Cîntă cocoşii în ea.

Tună văgăună,
Ciorile s-adună.

Sus tună,
Jos răsună,
Ciorile la cuib s-adună.

Dragostea împăratului
Şade-n dricul satului.

Am o vacă
Porumbacă
Pe la coarne
Cu icoane,
Pe la nări
Cu lumînări,
Pe la buze
Buburuze
La bărbii
Cu făclii
Pe la şolduri
Cu bolduri
Pe la pîntece
Cu descîntece.
Acu ziceţi voi că astea nu descriu bine biserica!!! He he :)

Am o claie:
Sub o claie, o poieniţă;
Sub o poieniţă două arături;
Sub două arături, o mocirlă;
Sub o mocirlă, o moară,
Sub o moară, o bardă.
( E capul, băi disperare întruchipată!)

Rotofei rotund
Bagă floace-n fund!
(Căciula!)

- Scurtă, groasă, un te duci?
- Arsă-n fund, nu mă-ntreba,
Că mă duc în treaba ta.
sau
- Unde te duci, scurtă, groasă?
- Ce ai să mă întrebi, în cur arsă?
(Căldarea şi doniţa)

Cugetări extrem de adînci şi psihedelice

Cam acum un an am dat peste bijuteria asta într-o carte de critică literară macedoneană, la volumul cu poezie populară:

Оф, леле, леле,
Of, lele, lele,
Of, vai, vai,

Роди баба теле
Rodi baba tele.
A născut bunica un viţel.

Го крстиле Ѓеле.
Go kîrstile Gjele.
L-a botezat Ghele.

Кој ќе го пасе?
Koj kje go pase?
Cine o să-l pască?

Сам дедо Тасе.
Sam dedo Tase.
Chiar bunicul Tase.

Кој ќе го гледа?
Koj kje go gleda?
Cine o să-l îngrijească?

Сама баба Неда.
Sama baba Neda.
Chiar bunica Neda.
(j în transliterare este i iod, adică un i mai slab, eventual care înmoaie consoana precedentă)

După cum se poate vedea, macedoneanul теле (tele) înseamnă viţel. Dacă luăm această semnificaţie şi o înlocuim în cuvintele romîneşti formate cu prefixoidul grecesc τήλε-(tele-), care înseamnă de la distanţă, obţinem următoarele:
- viţelogramă
- viţelocomandă
- viţelovizor (sau viţeloferţ - teleferţ, dar mai bine e viţeloşmerţ)
- viţelopatie
- viţelograf
- viţelokinezie
- viţelofon
- viţeloenciclopedie
- viţelocomunicaţii
- viţeloconferinţă (asta-i conferinţă cu viţei?)
- viţeloshopping (aici chiar se potriveşte mai bine decît mă aşteptam)
- viţeloeurobingo (cred că şi aici)

Desigur, nu toată lumea îşi dă seama că telemea nu e un cuvînt format cu prefixoidul tele!

Din înţelepciunea celor O mie şi una de nopţi

Tînără fecioară,
Ca să pot privi
Tainica-ţi comoară,
Ia apucă şi
Saltă, ca-ntr-o doară,
Peste coapse goale,
Poalele matale,
Repezind spre mine
Cupa, mohorîta,
Ce-o ascunzi atîta
Şi atît de bine!
(Din volumul 3 bis, varianta BPT)

Nume pentru organul sexual feminin:
- bondar
- busuiocul podurilor
- susanul descojit
- hanul lui Aby-Mansur
- iepuraşul fără urechi
- graurul mut
- găina fără glas
- cortul îndurării
- izvorul harurilor
- părintele luminii

Nume pentru organul sexual masculin:
- catîrul tare şi nejugănit, care mestecă şi paşte busuiocul podurilor, mănîncă susanul descojit şi trage în gazdă la hanul lui Aby-Mansur.
(din volumul 1, varianta BPT)