Jurnal de căcălătorie

Acum vreo doi ani am fost într-o excursie de o zi în Bulgaria şi e destul de interesantă pentru a fi povestită.
Deci, ne trezim eu cu părinţii şi un prieten de familie să ne ducem la Russe într-o duminică. Urma să plecăm de dimineaţa şi să ne întoarcem seara. Curajoşi din fire pornim noi cu maşina înarmaţi doar cu lei şi euro. Nu aveam nici un lev la noi. Intraţi în Bulgaria, căutam cu disperare o casă Exchange şi în timp ce eu şi tata ne străduiam să citim în bulgăreşte, mama ocheşte casa de schimb, probabil disperată să găsească nişte litere familiare.
După ce schimbăm banii (nu fără a lua ţeapă dar asta e, nu puteam să fim pretenţioşi în condiţiile date, nu?) şi nişte cumpărături (unde vînzătorii au avut parte de macedoneana mea de baltă) mergem să mîncăm.
Găsim un restaurant drăguţ, cu scaune ca nişte fotolii joase, afară. Destul de aproape de noi stăteau nişte bulgari care mîncau fiecare dintr-o salată imensă. Noi nu ne-am prins de treabă şi ne-am gîndit că o salată din aia ne-ar fi ajuns la toţi patru, deci comandăm una. Chelnerul (fie vorba între noi fetelor hetero, bisexualilor şi homosexualilor), era o bucăţică bună. Ne aduce salata şi noi ne uităm la ea o perioadă. Hai, ce face, unde e mîncarea? Dar de foame, am pus salata aia între noi şi am tăbărît toţi patru pe ea ca nişte lupi înfometaţi. Bulgarii se uitau cam ciudat, hehe. Aduc în sfîrşit pizza mea. Băi, trebuie să le recunosc meritele bulgarilor. Ce mozarella şi alte tîmpenii de genul ăsta? Brînză de oaie, taică! A fost una din cele mai bune pizza pe care le-am mâncat.
Chelnerul cel drăguţ a venit apoi cu ce comandaseră ai mei. Un platou de lemn încărcat cu două tipuri de carne la grătar şi legume la cuptor. S-a străduit el să împartă platoul la 4 persoane şi nu prea a reuşit, fiecăruia i-a revenit relativ puţin. Pe mine mă întreabă un singur cuvînt (Cartof?) şi eu, care după pizza aia numai la cartofi nu-mi stătea gîndul, ci la... altceva... am îngăimat un da. Oricum, prilej pentru tata să spună că ar trebui să zicem între noi barabulă, să nu înţeleagă bulgarii.
Tocmai cînd mama mîrîia că nu o să ne ajungă mîncarea, iaca încă doi chelneri fiecare cu încă un platou imens, ca şi primul. Am mîncat cu toţii pînă ne-am săturat, şi am mai luat şi cu noi. Şi a fost bun, mai ales dacă mă gîndesc că m-a făcut pe mine să mănînc carne, ceea ce e greu de înfăptuit.
O pisică neagră vine la tata, face miau, şi se ridică pe picioarele din spate, punîndu-şi lăbuţele pe picioarele lui (ajungea, scaunele fotolii erau joase, după cum am mai spus). Tata zice Hai că-ţi dau, că mi-ai cerut pe româneşte! Îi dă o bucăţică de carne sau ceva, pisica termină de mîncat, vine iar la tata, pune lăbuţele pe picioarele lui, dar de data asta se pare că a băgat şi gheruţele că tata face Aaaaau! De data asta nu-ţi mai dau, ca mi-ai cerut pe bulgăreşte! Mie îmi vine o idee şi cînd văd că mişunau mai multe feline domestice pe lângă restaurant şi zic: Tata, oare de ce o fi carnea asta aşa bună, de-mi place pînă şi mie?
Oricum, după masă, plimbare prin Russe. E oraş frumos, deşi se poate doar să fi nimerit noi într-o zonă rezidenţială unde nu aveau voie maşini. Era şi un tîrg cu foarte multe dulciuri, yum!!! Blocurile erau totuşi destul de sărace. La vederea transmiţătorului de unde prindeam şi noi televiziune pe vremea lui Ceaşcă tata zice: Păi ăstora li se aprind becurile numai de la cîmpul magnetic al transmiţătorului, nici nu mai trebuie să plătească lumina! Eu: Aoleu, păi şi nu e periculos şi pentru om aşa puternic un cîmp magnetic? Tata: Ba da... Eu: Ce li se poate întîmpla? Tata: Le cîntă plombele, le mor moştenitorii...